"Sub steaguri roșii poartă sulițe vitezilor,
În fața uriașei oști aleargă departe pe câmpul întins,
Cu mantii de leopard, coifuri strălucitoare, cu penaje, fiecare e frumos."
(Balassi Bálint: „Cântecul unui soldat”, sec. XVI)

Copia este o armă lungă de tip lance, folosită de cavaleria maghiară până în secolul al XVII-lea, când armele de foc s-au răspândit. Originea ei se regăsește în Asia Centrală, fiind folosită și de maghiarii cuceritori. La mormintele războinicilor căzuți în luptă, copia era înfiptă la căpătâi.

Amintirea acestei tradiții se păstrează în stâlpii funerari de lemn, care au denumiri diferite în funcție de regiune: „fejfa”, „gombfa”, „fűtűl való fa”, „kopjafa”. Acestea se regăsesc în special în cimitirele reformate și unitariene, în timp ce în cele romano-catolice se ridică în mod tradițional cruci.

În teritoriile aflate sub ocupația otomană în sec. XVI–XVII, un semn funerar asemănător era „djida”, sulița așezată la mormânt. Totodată, obiceiul îngropării cu „copie” se reflectă și în așa-numitele „lemne de la picioare”, pari îngropați la capătul mormântului, folosiți și la purtarea sicriului după tradiția secuiască. Cele mai vechi stâlpi funerari de lemn datează din sec. XVIII, întrucât lemnul este un material trecător.

Părțile componente ale stâlpului funerar poartă denumiri inspirate de corpul omenesc: are frunte, cap, gât, umeri, trunchi, mijloc, picioare, talpă.

Cioplirea stâlpilor funerari era, în mod tradițional, sarcina bărbaților pricepuți la sculptură din rudenia celui decedat. Gazda József amintește în cartea sa „Mindennek mestere” („Maestru în toate”):
„Așa suntem noi. Este o datorie frățească. Nu trebuie plătit pentru asta. Este obligația noastră, a reformaților, să facem acest lucru (…). Lemnul îl dă casa mortului, de obicei acolo se și sculptează. Doar iarna, dacă este foarte frig și nu există un loc potrivit, îl ducem acasă.”

Motivele decorative depind de persoana pentru care este ridicat stâlpul:

• dacă sculptăm un coc – este o femeie;
• pentru bărbați: măciucă, coif, sferă sau chiar ascuțit în vârf;
• pentru femei: crin sau lalea.

Tradiția ridicării de kopjafa apare și în locuri noi, ca semn al apartenenței la comunitate. Îi putem vedea în locuri memoriale istorice, în cinstea eroilor de la 1848, a martirilor de la Arad, a celor căzuți în Primul și Al Doilea Război Mondial, precum și a eroilor din 1956.

În curțile bisericilor se ridică adesea stâlpi în memoria profesorilor sau colegilor de clasă iubiți, lăsați de generațiile de absolvenți.