Bodnár, pintér, kádár, borkötő, hordókötő – denumiri de origine diferită (germană, sârbocroată, maghiară) pentru același meșteșug. Meșterii dogari realizau vase de depozitare necesare în viața de zi cu zi: butoaie, ciubere, căzi, coșuri de cules, găleți, doage, putini, donițe.
Ei aveau un rol deosebit de important în aprovizionarea regiunilor viticole cu butoaie. Materia primă principală era stejarul, motiv pentru care marile centre de dogărie se aflau în apropierea pădurilor de stejar.
Cunoștințele meșteșugărești și uneltele specifice se transmiteau cel mai adesea de la tată la fiu, iar meșterii dogari erau adesea organizați în bresle. Pe lângă stejar, dogarii mai foloseau dudul, salcâmul, castanul comestibil, iar în Transilvania și lemnul de conifere.
Tăierea lemnului se făcea într-un mod similar cu cel al făuritorilor de șindrilă, iar apoi doagele erau cioplite pe un banc de tras. Până în secolul al XIX-lea, cercurile butoaielor erau făcute exclusiv din lemn, apoi acestea au fost înlocuite cu cercuri din fier, mai durabile.
Cele mai importante centre de dogărie din Transilvania se aflau în Ținutul Secuiesc:
Oroszhegy (Dealu), Székelyszentkirály (Sâncrai), Magyarhermány (Hăghig), Székelyvarság (Vărșag), Haraly, Zágon, Zabola (Zăbala), Papolc (Păpăuți).
Odată cu răspândirea vaselor de depozitare emailate, din sticlă sau plastic, meșteșugul dogăriei a început să decadă, însă un vinificator cu adevărat exigent știe și astăzi că cel mai bun vin se maturează în butoaie de stejar, iar pălinca ținută în butoaie de dud capătă culoarea aurie frumoasă a lemnului.
Cu ocazia celei de-a III-a Sărbătorii Meșteșugurilor Ardelenești, Tibor Szőke din Haraly va prezenta tainele meșteșugului dogăriei.