Deși tot mai puțini îl practică, meșteșugul confecționării șindrilei trăiește încă – și va fi necesar, atâta timp cât avem biserici-monument, muzeele satelor și porțile secuiești.

O șindrilă bună nu se face din orice: doar din lemn care „încă n-a auzit clopotul”. De aceea, odinioară se mergea adânc în pădure la sfârşitul iernii, început de primăvară. Meșteșugarii se retrăgeau acolo cu săptămânile – trăiau, munceau, găteau în pădure – dormeau pe cetină de brad și lucrau de la primele ore ale dimineții.

Așa cum spuneau și ei: „Și până când vedeam să lucrăm, lucram.” (Gazda József: Maestrul tuturor lucrurilor)

În luna septembrie, la a III-a ediție a Sărbătorii Meșteșugurilor Ardelenești, ni se alătură Tibor Arros din Ghelința care va prezenta la fața locului cum se face o șindrilă tradițională: despicată manual din lemn, prelucrată și fasonată cu îndemânare – exact așa cum o făceau și strămoșii noștri.