Cărămida și țigla, născute din întâlnirea lutului cu focul, sunt printre cele mai vechi materiale de construcție din istoria omenirii. În Trei Scaune și Ținutul Pădurenilor, această meserie nu era doar o activitate economică, ci o știință transmisă din generație în generație, păstrată până astăzi ca tradiție vie de anumite comunități. Arderea manuală a cărămizilor și țiglelor este una dintre ocupațiile-relict ale Europei – o meserie dispărută de secole în Occident, dar care supraviețuiește în mod miraculos în Ținutul Secuiesc.

Originile și răspândirea meșteșugului

Metoda de ardere a cărămizilor este la fel de veche ca olăritul, rădăcinile ei pierzându-se în preistorie. Pe teritoriul Trei Scaune, romanii foloseau deja cu două milenii în urmă cărămizi modelate și arse manual în construcții. Învelișurile realizate din materiale vegetale tradiționale – paie, lemn – au amenințat secole de-a rândul cu pericolul incendiilor devastatoare, care mistuiau sate întregi, motiv pentru care autoritățile au încurajat prin regulamente de prevenire a incendiilor folosirea țiglelor din lut ars pentru acoperișuri.

Pentru localitățile de pe valea Homorodului, din valea Târnavei Mari și din Ținutul Pădurenilor era deosebit de important ca acoperișul caselor construite din piatră și cărămidă să fie învelit cu țiglă. În secolul al XIX-lea, la Hoghiz se fabricau deja țigle de coamă smălțuite, iar țigla solzi s-a răspândit în Ținutul Secuiesc mai întâi în satele mai înstărite ale Pământului Crăiesc vecin.

Acolo unde meșteșugul a trăit – locuri de referință

În Trei Scaune, mai multe localități s-au ocupat cu producerea cărămizilor la scară mai mare: Dealul Sf. Gheorghe, Bixad, Turia, Bodoc, Boroșneu Mare erau locuri cunoscute pentru arderea cărămizilor. Bixadul Mare ocupă însă un loc aparte în această tradiție – expresia săroshátúak („cei cu spatele noroios”) este legată în mod caracteristic de această localitate. După unii cercetători originile meșteșugului se pierd în negura timpurilor, alții plasează apariția lui cu trei-patru sute de ani în urmă.

Potrivit recensământului camerei de comerț din 1895, în Trei Scaune se ocupau cu fabricarea țiglelor în 67 de locații – ceea ce ilustrează importanța acestui meșteșug în economia locală. În 1881, numai în Bixadul Mare funcționau 50 de cuptoare, oferind mijloace de trai pentru circa 600 de oameni.

O moștenire vie, dar aflată în declin

Cifrele reflectă însă și o tendință tristă. Până în 1996, numărul cuptoarelor din Bixadul Mare scăzuse la 10, iar al celor care trăiau din acest meșteșug – la 40. În 2015 mai funcționau doar 6 cuptoare – dintre care 3 tradiționale și 3 mecanizate – și un număr de mai puțin de 20 de persoane își câștiga existența din această ocupație. Potrivit cercetărilor Centrului Județean pentru Cultură Covasna, arderea manuală a cărămizilor și țiglelor este una dintre ultimele ocupații-relict vii din Europa, a cărei documentare, protejare și promovare reprezintă un interes cultural și turistic major.

În prezent, producția de cărămizi la scară familială se desfășoară în Bixadul Mare, Biborțeni, Vârghiș, Ariușd, Boroșneu Mare, Boroșneu Mic și Cobor – în toate aceste localități romii sunt cei care se ocupă cu prelucrarea lutului. Țigla cu vârf ascuțit, caracteristică zonei, se fabrică exclusiv în Bixadul Mare.

Procesul de fabricare a cărămizilor – pas cu pas

Pregătiri

Arderea cărămizilor se desfășoară întotdeauna în apropierea imediată a sursei de materie primă – de obicei pe un teren comunal situat pe lunca unui pârâu sau râu. Lângă mașina de frământat lutul se amenajează o suprafață de cca. 8×10 metri, curățată de vegetație, unde cărămizile proaspăt turnate trec prin prima fază de uscare. O mie de cărămizi necesită în medie un metru cub de apă.

Turnarea

Organizarea muncii se face în cadrul familiei. După alegerea materialului cu proporție egală de lut și nisip, bărbatul sapă cantitatea necesară, apoi frământă lutul cu picioarele goale. Materialul pregătit este presat în forme, asigurându-se că lutul umple bine colțurile. Cărămida crudă este netezită cu mâna udă la suprafață, acoperită cu plăcuțe numite frunze și pusă pe pământ. Un bun producător de cărămizi poate lucra 1000–1200 de cărămizi pe zi.

Uscarea și arderea

După turnare, cărămida se usucă una-două zile, apoi este așezată pe cant, în rânduri lungi suprapuse, pe 8–10 straturi, pe o lungime de 4–5 metri. Se usucă 1–3 luni, în funcție de condițiile meteorologice.

Arderea – numită katlanyozás – este faza cea mai critică a meșteșugului. Cuptorul construit din 10–12 000 de cărămizi este înconjurat cu bucăți din arderi anterioare, mai puțin reușite, și tencuit pe deasupra cu un strat subțire de lut. Se aprinde foc separat în fiecare gură de alimentare, iar focul este întreținut continuu cel puțin 48 de ore. Arderea durează în medie o săptămână – în primele zile cărămizile suferă doar o „asudare” la foc lent, în ultimele trei zile însă vor fi arse la foc intens. În procesul de răcire lentă, cărămida capătă o frumoasă culoare roșie datorită căldurii mari.

Fabricarea țiglelor – varianta mai pretențioasă

Materia primă pentru fabricarea țiglelor este aceeași cu cea pentru cărămizi, însă prelucrarea este mult mai pretențioasă. Meșterii se pregătesc cu luni înainte: gospodarul secui harnic achiziționează lemnul de foc încă din toamnă pentru producția de primăvară.

Modelarea țiglei necesită o îndemânare aparte. Lutul pregătit pentru o țiglă este presat în formă cu ambele palme printr-o mișcare rutinaoasă, i se atașează urechea (ghinda) țiglei, apoi cu un netezitor se îndepărtează surplusul de lut ieșit din formă. Suprafața proaspătă a țiglei se presară ușor cu nisip pentru a nu se lipi de plăcuțele de uscare, apoi este răsturnată pe uscătoare.

Într-un șopron de uscat pot fi puse simultan cel puțin 6000 de țigle – vara cel puțin două-trei săptămâni, primăvara și toamna o lună – o lună și jumătate.

O tradiție vie

Meșterii de astăzi produc materialele de construcție exact ca înaintașii lor de acum un secol – în ultimele două secole, instrumentarul și tehnologia de producere a cărămizilor și țiglelor nu s-au modificat în măsură semnificativă. Calitatea cărămizilor modelate manual este recunoscută și astăzi de specialiști: sunt mai rezistente și de calitate superioară față de cărămida industrială, iar datorită porozității absorb mai bine mortarul.