La începutul civilizației noastre, undeva în perioada așezărilor de pe malurile râurilor mai mari, dezvoltarea agriculturii și a creșterii animalelor a format abilități specifice de confecționare a obiectelor. Astfel, pe lângă confecționarea uneltelor, a construirii locuințelor și a confecționării mai complexe a unor articole vestimentare, în această perioadă a apărut (acum aproximativ 12.000 de ani) și crearea de obiecte necesare pentru depozitarea, prepararea și consumul alimentelor. Noul material apărut prin întâlnirea pământului argilos cu focul, și anume pământul ars/ceramica, prin soliditatea și rezistența sa relativă la umiditate, era potrivit pentru confecționarea vaselor de lut ars. În această perioadă se fabricau deja vase cu capacitate mare de depozitare, precum și de dimensiuni medii folosite pentru gătit, vase mai mici potrivite pentru servit masa și băut, precum și obiecte de ceramică cu alte funcții. Formele cilindrice, sau de trunchi de con, cele fusiforme și ovoidale sunt create tehnic prin suprapunerea și îmbinarea unor colace, bucle de lut într-un model circular. Timp de mii de ani, toate vasele au fost realizate folosind această tehnică, iar abia la sfârșitul epocii bronzului a apărut tipul de vas lucrat la roată lentă.

În epoca fierului, se lucra deja la o roată cu rotație rapidă. Acum aproximativ trei mii de ani, au fost inventate toate tipurile de vase ceramice, formele lor persistând în mod aproape neschimbat sau în variațiuni neesențiale până în secolul al XX-lea. Diferența constă în domeniul decorului și al tehnicii de ardere, doar glazurarea este cea care va aduce inovații semnificative în acest domeniu undeva în epoca romană, prin cultura bizantină, datorat influenței Orientului. Pe lângă ateliere mai mici, în epoci mai îndepărtate existau așezări mari fondate în mod concret pentru producția de ceramică (de exemplu, anticul Medieșu Aurit, medievalul Pecica). În Transilvania cunoaștem relativ bine ceramica preistorică, antică și din Evul Mediu sau și din perioada premodernă datorat materialelor arheologice, iar din perioada modernă, în urma cercetărilor istorice/etnografice. După așezarea sașilor transilvăneni, au apărut și aici breslele olarilor, care au impulsionat și cultura locală a olăritului.

La sat, olarul era un țăran simplu care, pe lângă agricultură, făcea și olărit, în timp ce meșterii breslași, își petreceau o cantitate semnificativă din timp în atelier. În orice caz, programul de muncă al unui olar era la fel de divers și obositor: extracția argilei de la marginea așezării, transportul argilei la casă, depozitarea și tratarea acesteia în curte, pregătirea lutului dospit pentru munca în atelier (baterea argilei, călcarea, tasarea, felierea, înmuierea, frământarea în bulgări). În multe cazuri, atelierul în sine era partea de bucătărie a casei, unde modelarea la roată era făcută lângă fereastră, uscarea pe scândurile de sub tavan, turnarea vopselei de fond în curte, iar apoi urma decorarea. Ca o pregătire necesară pentru toate acestea, avea loc și măcinarea vopselei. Cuptorul se afla în șura cuptorului, vasele au fost încărcate cu mare grijă, urmând lungul proces de ardere și apoi scoaterea vaselor. După măcinarea și amestecarea preliminară a glazurii, acesta era turnată pe vase, care veneau încărcate din nou în cuptor, se făcea a doua ardere și descărcarea cuptorului după răcire. Urma încărcarea mărfurilor în căruță și vânzarea. Aceasta se făcea pe bani la piața locală sau în așezări îndepărtate, iar la desfacerea mărfii la sate, vasele se dădeau în schimb pentru grâne. Uneori, vasele se transportau la distanțe foarte mari, fie de către olar însuși, fie de către negustori.